Hei,

Știu că nu ne cunoaștem, poate că ai auzit despre mine în stânga și-n dreapta, că lumea mai bârfește. Mi-ar plăcea să te scot la un ceai fierbine, știu că ți-e frig, și mie îmi este. Nu îmi stă în fire să mă bag în seamă, de fiecare dată când am făcut asta s-a terminat prost și evit situațiile de genul. Am auzit multe despre tine. Despre unele – aproape că nu mi-a venit să cred, cică ești peste tot, auzi la ei. Cred totuși că mă știi, că tu le știi pe toate și îi știi pe toți. Nu o spun pe un ton peiorativ, nu, e chiar impresionant.

Mă întreb dacă știi cum arăt, cine sunt, ce gândesc. În ce culoare mi-am vopsit părul, nuanța mea de fard de zi cu zi, șosetele preferate, desuurile dantelate sau pantalonii pufoși dimineața când deger, dacă port aur sau argint (deși mă îndoiesc că-ți pasă). Primul lucru pe care-l fac când deschid ochii, dacă pocnesc sau nu biluța de la țigara de dimineață, după cine întind mâna înainte să adorm. Mă întreb, oare, măcar te interesează? Nu cred că ai idee câte ți-aș spune dacă te-aș prinde măcar o seară, pentru câte te-aș blama și mi-aș cere scuze știind că a fost doar vina mea, și că fiecare om suportă consecințele acțiunilor sale. Te-aș înjura și îmbrățișa, te-aș implora să-mi mai dai o șansă. Ți-aș spune că nu este totul pierdut, că mai avem o șansă, eu cu tine și relația dintre noi, că o să mă schimb și n-o să te mai supăr. Apoi mi-aș aminti că nu meriți, nimeni nu merită sacrificiile îndurerate, care nu te lasă să dormi ori să respiri, ale unui om. Nimeni nu este atât de presus, nimeni în afară de familie. Te-aș trânti pe canapea și aș țipa la tine, te-aș condamna pentru că nu ai fost niciodată aici, te-aș urî și te-aș iubi și te-aș urî până n-ar mai rămâne suflare în mine. Aș veni aproape să-mi simți parfumul, am o bănuială că-ți va plăcea. Mi-aș purta cea mai elegantă rochie. Și am sta amândoi pe o canapea dintr-o catifea grea, violet, nu știu de ce, dar violet. Te-aș descoase și dezbrăca și descheia la nasturii cămășii tale albastre și mi-aș aminti că semeni cu cineva. Ți-am scris tot felul de scrisori în care mai că mă puneam în genunchi pentru tine, te imploram. Nu-mi pare rău.

„Dă-mi, te rog, timp. Dă-mi răbdare să-l ascult chiar dacă nu are nimic să-mi spună, să-i ascult pe ei, cei fără de grai, dă-mi putere să mai scad cu jumătate de gram, lasă-mă să dau cum și eu primesc din puținul altora. Lasă-mă să împart câtă iubire am, las-o să crească, să intre prin cele mai necunoscute strâmtori. Lasă-mă, te rog, să te mai caut cu privirea, căci nimeni în afară de Tine nu va umlpe golul lăsat, poate doar eu. Dă-ne, te rog, timp, să ne regăsim. Dă-mi zi de zi mai puțin amar și drog și lasă-mă să zâmbesc, măcar puțin. Tu, te rog, croiește-mi drum cu intersecții în care să nu știu încotro, dar dă-mi, te rog, de ales, să pot să alerg după culori și așa grele de rătacit printre Voi toți. Permite-mi să-mi las sufletul să crească și să învețe să alerge ca un copil, căci aceea este fericirea pură și cea fără de regrete, lasă-mă, te rog, să nu mă uit înapoi, căci înainte îmi este drumul sortit și scoate-mi în cale o sticlă cu apă, să-mi sting cenușa arzândă din plămâni, să sfârâie cu fum, să-mi fie de iertat tot ce am greșit. Amin.”.

Ți-am scris. De nenumărate ori, ți-am vorbit și nu m-ai auzit. O singură dată am fost sigură că ești pe bune, după ce a murit Alex, că l-am visat într-o seară după ce am simțit că voi claca și brusc, câteva săptămâni, am fost mai liniștită ca niciodată. Atunci aș fi jurat că ești tu. Și, într-adevăr, doar pentru că nu ne-am ciocnit foarte des, nu înseamnă că nu am făcut-o. Cu tine e ca și cu un OZN. Norocoșii îl văd o singură dată, mai repede câștigi la loto decât să-l vezi de două ori; nu le mai poți scoate din minte existența lor. Pentru ei vor exista mereu. Așa si tu. Nu pot să-ți neg existența, dar poți să-mi zici si mie unde naiba umbli când eu am nevoie de tine? Nu mă vezi că trag să mă agăț de orice sforicică…

Măi, ascultă-mă. Unde pleci? Vreau să fie vară, să mă uit la cer noaptea la 12, poate pentru ultima dată pe scările bunică-mii, să tragem amândoi de ușă și să descoperim împreună stelele, chiar dacă facem gălăgie. Nu, nu pe acolo, hai că știu eu o scurtătură, hai să furăm prăjitura aia, știu că nu ai vrut să vii dar o să fie mai dulce, promit. Sunt om de cuvânt. Vino cu mine, ia-mă de mână, o să vezi că o să fie bine. Știu că și pe tine te dor toate, te apasă ce fac oamenii tăi, nu? Le-ai dat suflu și ei iau suflul altora, de parcă asta i-ar ajuta să respire mai ușor. Toată durerea aia e pe umerii mei și ai tăi, știu, nu se poate să nu o simți, știu, este acolo. Mie mi se ridică părul de pe ceafă și parcă ești prin preajmă, încotro? Să-mi povestești și tu la rândul tău de ce suntem aici, cum am ajuns și unde mergem, noi amândoi, chiar dacă pe drumuri separate; unde mă duci? Eu te iau de mână și tu… Unde mai pleci? Nu, nu, mai stai un weekend. Mai lasă-mă să mă pierd și să mă găsesc și să mă pierd și să mă regăsesc iar și iar, lasă-mă să fiu eu, să respir singură dar numără-mi suflul, că e limitat; sunt tare curioasă cât de limitat este de fapt. Spune-mi, ce vezi când închizi ochii, ce auzi când îți pui căștile, dar când le scoți? Spune-mi, te rog, unde îți e gândul, pe cine ții de mână? Prin ce spital mai plângi pe la uși? Cât o să o mai duci așa? Cât o să o mai ducem așa, până când? Spune-mi, la căpătâiul căror bunici stai? Uneori cred că te joci de-a Ruleta Rusească. Așa e viața, dar tu de ce trebuie să fii la fel? Tu dai viață, nu ești… Fii tu ce caut eu în umanitate, fii tu aproape, fii tu mai bun decât ceilalți. Dă-le mai mult suflet decât minte. Dă-le să nu poată duce, să vadă și ei ce vedem și noi. Dă-le inimă și oprește războaiele, hrănește-i pe toți, încălzește-i pe toți, că ai de unde. Universul este presupus, în mare, infinit, deci și tu la fel; oprește-i din a se omorî între ei. Tu, mai puternic decât mine, nici nu vreau să mă gândesc câte poți face, dacă eu, un singur recipient de energie, pot atât. Tu, infinite, m-ai lăsat. Te-ai ridicat de pe canapea, te-ai încheiat la cămașă și ți-ai uitat ceaiul, care s-a cam răcit între timp. Păcat că nu ți-am turnat în ceașcă puțin din propriul tău medicament. Oricum cred că te prindeai și nu îmi cădeai în plasă.

E frig. E noapte, aproape întuneric în suflet, mă uit în oglindă și nu văd nimic, dar tu-mi șoptești delicat că sunt frumoasă. Pare că ai fi departe, dar eu îți aud răsuflarea. Îți place parfumul meu, iar eu zăresc sub o difuză lumină de lună primul nasture de la cămașa ta, descheiat. Doar primul, nu-ți șade bine altfel. Ești lângă mine, iar pe mine mă cutremură energia ta. Tremur. Timid, atipic mie, întind mâna spre tine, Doamne, ești așa aproape. Mâna mea trece prin tine, te împrăștii și te răspândești peste tot. Cred că așa ajungi omniprezent, lași suflete ca mine să se apropie de tine și, puf, dispari. Din orgoliu și furie, să nu te mai văd. Deși știm cu toții că în adâncul meu te voi astepta, poate la o cafea de data asta, sau cine știe pe unde, pe ce plajă sau la ce masă…

Pe mine poți să mă uiți, dar promite-mi că nu vei uita de ei.

Theodora