Me: Păi și ce vezi?

Somebody, all pissed: Și eu am fost la un moment dat omul care își dădea pielea de pe el, tocmai că îi păsa de cei din jur. Dar ghici ce, mi am ars pielea și de asta ai văzut gheața aia în mine

Me: Păi.. Asta nu îmi răspunde la întrebare

Somebody, interrupted: Asta era continuarea de la ideea mea. Acum îți răspund

Somebody, seeing something in me: Văd o persoană care e atentă la totul în jur, la toate gesturile ei și mai ales la gesturile celor din jur. Care oferă și oferă și oferă și la final de zi nu trage linie să vadă dacă e pe minus chiar dacă știe că e pe minus că nu îi pasă. Dar la un moment dat când rămâne goală din chestii de dat se uită în jur să vadă dacă are de unde primi ceva înapoi și ghici ce, când ridică capul la suprafață nu mai e nimeni acolo.

You: Dar oricând ai ridica capul la suprafață, mă vei găsi acolo.

✴✴✴

Cred că ăsta e unul dintre cele mai dureroase dialoguri pe care le-am purtat cu tine. Și zic asta pentru că mă doare, și nici măcar nu știu să îți zic de ce mă doare așa de tare. Nu era dureros la vremea la care a avut loc. Ba din contră, mi-a dat un …ceva, să mă țin pe picioare, să merg mai departe. Un ceva care, mă rog, a dispărut. Se spune că indiferența doare cel mai tare, dar nu cred, refuz să cred. Refuz să cred că există indiferență la mijloc, că universul, poate, de data asta, iar are dreptate. Mă tot întrebi ce mă doare, de ce mă doare, de unde atâta stres, de unde atâta anxietate, de unde atâta panică. Și eu îțî răspund și îți răspund până nu mai am ce spune.

Ce mă doare, nici eu nu știu să îți zic. Dar pot răspunde la întrebarea din titlu, să îți zic că mi-ai intrat pe sub piele și nu ca în versurile din Carla’s Dreams. Să îți zic că ești primul gând al meu dimineața? Nu, că asta nu mă doare. Ce mă doare… Uite, mă doare că pe tine nu te doare. Dar stai, că am zis mai devreme că refuz să mă aliniez cu universul indiferenței care îmi este trântit în față din ce în ce mai des în ultima vreme. Deci, conform principiului de mai sus, asta nu mă doare. Să fie atitudinea? Nu… Nu, că e de la stres, că înțelege-mă și pe mine, că eu chiar nu ți-am greșit cu nimic, știu că e o perioadă mai nașpa. Totul e ok atâta timp cât nu îmi ceri mare lucru, eu îți aduc și stelele de pe cer. De ce mă tratezi de parcă ești inaptă să înțelegi.. Zici că tu nu ai avea sesiune. Păi, tu de ce mă tratezi de parcă ești inapt să simți…orice? Ce mă doare? Nu știu, boss.

Eu îi dau cu nu știu boss și mă fac că plouă, că văd că dacă tac, tace și el și e totul calm. Că oricum dacă i-aș zice că e un elefant în cameră ar nega, că nu e, dom-le, niciun elefant, e doar aer… Am învățat la fizică, presiunea e forță pe suprafață, densitatea e masă pe volum iar aerul de la mine din dormitor e greu, dens și se amestecă cu fumul de la multele țigări pe care nu ar trebui să le fumez. Înapoi la ce mă doare… Când te văd și ești tot un zâmbet? Nu, nici asta. Sau când ti se închid ochii de oboseală peste pieptul meu la serial, nu, nici asta.. Și oricine ar citi s-ar întreba, ce dracului o face ăsta de o doare pe nebună, că mie nu mi se pare că face ceva. Și e ok, e normal, e firesc.

Într-o discuție cu mama printre lacrimi grele și sughițuri, i-am explicat, că poate ea o înțelege: de ce mă las fraieră, de ce cedez ușor, de ce nu am și eu puțin orgoliu, că sunt atâtea chestii care mi se întamplă și cu care nu pot să mă împac, pot să le accept dar nu pot să le împac, gen că nu toți oamenii sunt ca mine sau ceva. Nu toti, mă rog, aproape niciunul, deși e mai bine așa – e nașpa când ești fraier ca mine. Eu mă binedispun instant dacă te văd zâmbind, și-mi ia ceva să ies din zen-ul meu, că sunt genul de om care, vorba ta, e atât de atent la detalii încât se seacă și se dăruiește ca prostul pe tavă și se consumă până nu mai are carburant. Și după, hopa, capul sus, și ești tu acolo. Ah, m-am prins de ce mă doare. Că nu ești.

Unde ești? A, stai, că ai avut treabă, că ți-a murit telefonul, că de ce bosumfli așa, de ce nu înțelegi și tu că sunt prins… A, mai stai puțin, că să zici merci că îmi fac timp și pentru tine, gen. Gen… Gen listă de priorități și pe acolo pe undeva ești și tu, dar nu tocmai acolo unde mă uit eu. Am pornit de la un dialog, nu? „Văd o persoană care e atentă la totul în jur, la toate gesturile ei și mai ales la gesturile celor din jur. Care oferă și oferă și oferă și la final de zi nu trage linie să vadă dacă e pe minus chiar dacă știe că e pe minus că nu îi pasă. Dar la un moment dat când rămâne goală din chestii de dat se uită în jur să vadă dacă are de unde primi ceva înapoi și ghici ce, când ridică capul la suprafață nu mai e nimeni acolo.”. Mă bucur că o vezi, ce să zic… Să zic că a sosit momentul să trag linie și, dacă ies pe minus, să mă intereseze? Nu. Nici măcar nu mă mai uit să văd dacă am ce primi înapoi. Că știu că dacă am, oricum tot ce e frumos se termină, deci de ce să ne amăgim? Că oricum când ridică capul nu mai e nimeni acolo… Mă oftică tare, tare faptul că am atâtea căcaturi sub piele. Panici, gânduri, examene, idei, tu. Și toate ard. Ard pielea de mă-nfășoară de nu pot să dorm noaptea, ard cum ardeam eu chibrituri în spatele blocului la bunici ca să dau foc la ziare, ard precum o insolație oribilă. Ieși, te rog frumos să ieși.

Păcat că erai tu, totuși. Sau mă rog, nu păcat. Nici păcat că am avut încredere că eu nu regret chestii de genul. Știi ce e păcat? Că mi-am permis să visez, că m-ai lăsat, că de acolo de sub piele de unde te-ai ascuns și ți-ai făcut culcuș lângă anxietaeta mea ai reușit să ghidezi la suprafață o oarecare lumină. Și visul meu, bam, a zbural la lumină, că așa fac toate visele, mai ales alea inocente și de copii, că nu am vrut niciodată mai mult de la tine, și cum a scăpat visul meu, a ajung în stradă și s-a pierdut, nu a mai știut încotro. Acum trebuie să găsesc alt vis. Ca-n micul prinț, eu nu vreau alt vis. Eu îmi vreau floarea mea. Floarea mea pe care o iubesc și care poate mă iubește, dar eu nu am de unde ști, că nu vorbesc, naiba, cu florile. Știi ce e de rahat? Că eu încă rămân la părerea mea, că oamenii nu se schimbă, că ei doar devin mai mult și mai complex din ce erau deja, sau mă rog, se schimbă doar dupa bunul plac, că doar în ultima vreme toată lumea își vede interesul. Tot în discuția aia mi-a zis mama că e ok să trăiești pentru alții. Unii doar pentru ații trăiesc. And if this is what keeps you going, keep doing it. Keep helping people, keep being there for them, keep feeling their pain and try to take it away because you think you can handle that much better than they do. You can not, sweetheart. You can not….

Și am băgat postul ăsta și la categoria de idealisme; ce am scris mai sus e o oarecare viziune idealistă a mea asupra stărilor de căcat cauzate din nimic. Concluzionând, nimic-ul ăla nu e chiar nimic și, din punctul meu de vedere, nimicurile ar trebui ascultate cel mai atent. Că ele țipă după ajutor, după mi-e dor, după nu mai pot, după m-am epuizat, după mama, după orice… Nimicurile. Și asa ajungem să ne consumăm pe nimicuri. Și asta e ok, atâta timp cât ești în regulă cu ideea de a trăi nu neapărat pentru tine. Și nici nu vreau să zic că doar oamenii egoiști trăiesc pentru ei, că nu e asa. E o linie foarte fină între egoism și iubire și respect de sine. Linie din care, din păcate, eu am cam dat înapoi în ultima vreme. O fi de la căldură și m-oi expanda înapoi spre linia inițială când s-o face frig. Visul meu, bam, la loc în congelator. Că toți bărbații sunt răniți, că așa sunt eu, nu eram, dar asa sunt, m-am schimbat. Înainte erai pe sub pielea de pe mână. Acum ești pe sub aia de pe piept și te cam zbați, îmi cam dai palpitații, ce-ar fi să te potolești?