Idealism

Insomnia lui Vladimir Helmis

Pe la 4 jumate dimineața când pleacă tramvaiele de la depou scârțâind cu dinții lor de fier pe șine, vârsându-mi sticlă pisată în urechi, pe la ora aceea renunț să mă mai lupt cu insomnia. O chem lângă mine și ea vine cuminte, se așează pe un scaun și începe să converseze politicoasă. Eu stau întins pe covor cu ochii în tavan și nu o văd decât cu colțurile privirii. Vorbim vrute și nevrute, ca doi camarazi de liceu care s-au reîntâlnit după mulți ani, puțin stânjeniți de situație, dorindu-și cu sinceritate să se termine odată conversația asta, să își reia odată drumul mai departe fiecare. Nimic mai neplăcut decât să vorbești cu un străin ca și cum ați fi încă prieteni. Insomnia începe să mă întrebe despre vechi cunoștințe, prieteni, colegi, trecători, oameni pe care am crezut că i-am uitat. Fețe pe care le-am văzut în tramvai, mutre obosite din metrou, voci anonime la telefon. Nu știu de ce dar insomnia mea mereu își aduce aminte de ei pe la 5 dimineața. Cum or fi arătând viețile lor? Sunt ei fericiți? Mai fericiți decât mine probabil că da, nu e greu deloc să mă întreacă cineva pe mine. Oare câți din ei dorm bine noaptea? Care dintre străinii pe care am să îi văd azi va muri? Un om … Dive deeper