Mental Health, Random Blathers

Trei dimineața…

Stau în pat, cu picioarele pe pervaz și mă îmbăt cu apă rece. Nu că mi-ar fi cald, dar alcool n-am voie și oricum mi-ar distruge neuronii și așa chinuiți. Îmi zboară gândul în zece locuri. Mi-e dor să scriu, parcă n-am mai scris de-o viață. Am avut o săptămână de foc. De luni până vineri, ca orice corporatrist. Ce-i drept, a trecut repede. Acum câteva săptămâni am semnat primul meu contract full-time. Luni am avut ultimul examen. În aceeași zi, am stat la muncă până la unu dimineața, ceea ce e relativ devreme.
Dimineața devreme. Am ajuns acasă, nu am dormit până la răsărit, când am tras pe dreapta mai mult din greșeală. După, am stat până după unu. De când lucrez, nu am somn. Munca îmi ține mintea ocupată, nu am chef să mă gândesc la nimic, pierd noțiunea timpului și cam uit de mine la birou, așa că dimineața, când ajung eu acasă, liniște fiind peste tot, nu-mi rămâne decât să mă torturez singură cu diverse filme. Cobor din taxi, îmi aprind o țigară și mă așez pe o bordură, mereu pe aceeași bordură. Fumez și mă uit la cer.
E liniște. E lună plină în seara asta, păcat că se îneacă în nori. Verific telefonul, mai trag un fum și urc acasă. Mă ascund în dormitor și nu mai ies până după masa următoare. În perimetrul meu, altfel trece timpul. Nu sună telefonul, nu mănânc pe ascuns, nu stau cu telefonul sub birou. Ascunsul ăsta de responsabilități se cam dă cap în cap cu job-ul meu. Acolo trebuie să fiu cea mai extrovertită persoană, sau cel puțin cu chef de vorbă și cu zâmbetul pe buze, ceea ce nu pot să zic că mă caracterizează, nici măcar într-o mică proporție. Toți ne luăm din șifonier, atunci când ne îmbrăcăm, și masca de om prezentabil pe ziua respectivă. Eu o iau mereu pe aceeași, să nu care cumva să ridic semne de întrebare. Nu de alta, dar urăsc să mă explic.
Și totuși, uneori, simt nevoia să o fac. De ce lucrez? Toți lucrăm din același motiv. De ce noaptea? Pentru că nu aș putea să mă scol la șase, să mă sui în tramvai și să mă afișez la birou. De ce un job în care interacțiunea cu clienții e ce-mi asigură un salariu? Pentru că mă face să uit, pe moment, de problemele personale. Probleme de care am fugit mereu. Lumea zice că-s „a workaholic”; mama mă găsește pe la trei în bucătărie, rânjind pe 9gag cu gura plină, atât de în largul meu, în liniște și întuneric. N-ar fi la fel la trei după masa. Nu de alta, dar ar fi mama la muncă și n-aș mai vedea zâmbetul ăla de mă face să mă simt acasă. Cred că săptămâna asta a fost prima dată când am făcut gălăgie în plină noapte, iar ea a venit la mine cu cel mai senin zâmbet de pe Pământ și m-a luat în brațe. Nu credeam că o să-mi fie dor de ea, dar e altceva când nu vă vedeți decât în weekend.
Și ajungem la motivul pentru care nu-mi petrec vara într-o grădină la suc, acasă la serial sau undeva la plajă. În timpul facultății, aveam timp să mă gândesc și mă gândeam prea mult uneori -evident, nu la ce trebuie, dar am ajuns să-mi fac umbră-n întuneric, și e greu să cari 60 de kilograme de umbră după tine zi de zi, oriunde te-ai duce. Am zis să-mi umplu timpul cu ceva relativ productiv, care să lucreze în favoarea minții mele și așa am ajuns unde sunt acum, într-o clădire faină, de sticlă, undeva pe Splai, la etajul patru, de unde normal că am priveliște, numai geam nu.
La muncă n-ai timp să te gândești, să-și faci filme, mai ales când știi că ai pauză 15 minute în care trebuie să mănânci, să fumezi, să te duci la baie și să ai și pretenții la scaunul cu masaj de la etajul de mai sus. Sănătos, nu? Și uite-așa fug de chestiile de care ar trebui să mă ocup, de singura muncă pe care ar trebui să o depun cu adevărat, mă ascund de viață. Ea vine după mine și eu fug. Citesc cărți de la Bookster, ca orice om care lucrează la birou, într-un metrou pe care nici nu-l folosesc. Am un badge legat de gât sau de blugi. Invadez cantina în ultima pauză. Ies în spatele clădirii-n pauze, ca orice om normal. Nu?
Răsare soarele și eu tot nu dorm. Și mintea mea e pe undeva prin Cișmigiu, e frig, e martie și admiră o jachetă dintr-o imitație de piele de căprioară și o pereche de ochi albaștri, de nici nu se ține bine pe picioare, dar nu e bai, că o ții tu. E mai bine că e la primbare-n parc – mintea mea, mai bine decât să fie aici să-mi povestească despre tine, despre mine.
Despre cum toată viața am fugit de probleme, despre cum idealurile mele sunt prea… idealiste, despre cum mă-mpinge să renunț la tot ce mă leagă de versiunea putrezită care zace-n pieptul meu, despre cum nu am duc niciodată nimic la bun sfârșit și am lăsat mereu totul baltă, despre cum niciodată n-am găsit resursele să mă transpun într-un univers relativ obiectiv. Nu cred că aș mai suporta vreun discurs ținut de ea, că doar nu mă știe ea pe mine mai bine decât mă știu eu.
Poare adorm la mine-n colț și se potolește și ea. E ca un câine care are jumătate din greutatea ta corporală și trage de tine cu niște sute de newtoni. Orice-i miroase, ea, repede, face inspecția. Și mereu găsește câte ceva, mă cheamă la o vorbă, aruncă niciodată la început vreo trei reproșuri, după care se potolește, se încolăcește până la răsăritul următor. Pleacă. Pleacă și mă lasă stafidită-n dormitor, mă lasă cum las eu mesaje vocale. Mă lasă de piatră, până la proba contrarie. Mă lasă robot până-i vine iar cheful de pălăvrăgit.
Sincer? Parte din mine speră să muncească toată viața.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *