About me, Idealism

Mixing faiths

Fluturii trăiesc doar o zi pe pământ și arta de a avea răbdare, adunate in două pagini.  Acum vreo doua săptămâni am publicat un sketch, inspirat de ochii verzi ai unui prieten, în contrast cu clătitele cu afine din seara respectivă și o piesă veche a trupei 3 sud est. În seara asta terminăm sub influența ta și a unui pahar de vin demisec.

Ore de gândire și noduri în gât tuturor fluturilor care au murit la mine în stomac de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, înmormântați într-o cutie de lemn putred printr-un colț de memorie, pe niște plăcuțe de argint, înconjurați toți de zâmbete și lacrimi, înfășați în mătase mov întrețesută cu fir auriu și parfum de vanilie; fluturi căzuți la datorie din cauza nerăbdării, că au vrut ei ca niște copii curioși șă ridice capul și să tragă cu ochiul la viitor. I-am adunat de la examene, primul sărut, primul atac de panică – cine a zis că fluturașii provin numai din chestii bune? Fluturi nerăbdători să te cunoască, fluturi nerăbdători să crească mari, să iasă de sub pământ, fără să știe că a doua zi vor pieri în razele soarelui. Fluturi nerăbdători să ia examenele, care dau din antene că picioare n-au, disperați de zbor. Pe primii i-am simțit când am avut primul sărut într-o scară de bloc de la Romancierilor, ei au un loc special. Cu părinți omide botezate când m-a luat într-a V-a un băiat de la o clasă paralelă de mână, cu frați zeci de la prea multe contacte vizuale rușinoase sau nerușinate, cu verișori silitori de la examene și olimpiade. În zeci de culori, mărimi și forme, niciunul la fel, chiar dacă pare la prima vedere, toți având aceeași cauză tristă a decesului: graba.

Au murit când m-am grăbit să cresc mare, să am banii mei, telefonul meu, jurnalul meu, CV-ul meu; au murit la primul interviu, la prima sticlă de vin, prima țigară – fluturii de cartier pier cel mai ușor și niciodată nu se reîncarnează, iar memoria lor devine din ce în ce mai vagă cu trecerea anilor. Au murit când au decis că acum este momentul evoluției, că vor acum să fie ca ei, fără să aibă calmul și înțelepciunea vieții, să iasă de sub pământ la momentul potrivit. Unii au murit pe frunze arămii de copaci, dar majoritatea pe frunze verzi, nici nu le dăduseră aripile. Învață-ți fluturii să aibă toată răbdarea din lume, cu ea treci și marea, și alte hopuri, mai mici sau mai mari și poate cimitirul tău nu o să fie așa plin. Lasă-i să trăiască mai mult pe sub pământ, tot viață e, chiar dacă interioară, și o să vezi că nu o să îi uiți când vor ieși într-un final la suprafață.

Fii copil și ia sentimentele de la capăt de fiecare dată, nimeni nu ți-a greșit cu nimic ca să nu aibă parte de posibilitatea de a-și împerechea subiecții colorați de gânduri și viitor cu tine. Cum spunea un pescar, legenda spune că fluturii ar fi sufletele celor care nu au reuşit să fie împreună în viaţa reală şi reuşesc aşa să se întâlnească, dar doar pentru o singură zi.

Toată inocența moare la un prim contact trivial cu lumina, rămânem goi și seci. Sub pământ sau sub cearșafuri albe sau albastre suntem doar noi, după trei pahare de vin și niște jazz gâdilându-ne lobii urechilor, priviri intense, bătăi sincronizate de inimi și tot ce înseamnă dorință pură. Sub pământ e liniște, nu dă nimeni nici cu sapa, nici cu bormașina și chiar dacă e întuneric, se văd cele mai sincere și intense priviri. Toți fluturașii care au murit au lăsat în urma lor piesele unui puzzle pe care nici acum nu l-am rezolvat complet, au lăsat moștenire grame de răbdare ce trebuie puse cap la cap, ca ai lor urmași să nu aibă aceeași soară tragică pe care au avut-o ei. Și aici este datoria mea de a rezolva enigma în timp util, așa că m-am decis să o iau piesă cu piesă. Nu s-au potrivit mereu toate, dar dacă nu încerci, nu reușești, și știm cu toții că un puzzle are un număr finit de piese. Cum zicea subiectul cu ochi albaștri după ce i-am căzut în brațe de dor și cenușă, nu te pun să mă aștepți, dar resursele umane sunt limitate. Da, resursele umane sunt limitate, dar regenerabile. Ce consum acum, reîncarc când nici nu mă aștept. Din toată cenușa din sufletul meu, care a ars cu tot cu trei sferturi de încăpere, o să răsară într-o zi Phoenix-ul, the missing puzzle piece, și atunci răbdarea mea va fi pusă la punct. O dată cu ea vor evolua și fluturii într-un peisaj demn de muzeu.

Și cum sub pământ sigur nu sunt singură, sigur mă lovesc de cenușa cuiva sau de ochii tăi sub așternuturi greoaie de pat, așa e și în univers, sigur nu sunt singură. Trebuie să fie vreun moștenitor înaripat scăpat, care a reușit să rupă-n două stratul de ozon sub care se intoxica. Pofta vine mâncând, iar focul și pasiunea vin tot așa. Dacă faci din foc un stil de viață, o să stai mereu pe jar. Poți fi masochist ca mine. Să o faci voluntar și de plăcere, să simți cum arde sângele în tine la orice contact vizual nerușinat, orice sărut pasional, să ți se încleșteze degetele și să nu ai niciun regret. Poți face din asta un stil de viață, dar asumă-ți. Asumă-ți incendiile interminabile din carapacea sufletului tău, nopțile cu douăzeci de minute dormite la bord, asumă-ți tăciunii negri, unde ți se pune sufletul pe grătar. Pe de altă parte, dacă prinzi frică de foc, nu vei ieși niciodată la lumină, vei rămâne într-un cocon, sub pământ, lăsând celelalte energii inapte de a-ți da șansă și viață.

Eu am decis să dorm cu jar pe pernă, cu foc oriunde în juru-mi. Am decis să las garda jos în fața mea, iar mai apoi în fața altora. Să pășesc cu tupeu pe tăciunii de sub tălpile mele, să-mi pansez rănile și să o iau de la capăt. Cred că atunci când viața a dat cu mine de pământ întâia oară, am avut o satisfacție incomensurabilă că am luat-o de la capăt. M-am legat de sentiment și atingere și am plecat în căutarea lor, sperând că lei voi putea ghici și aduna dintre priviri și emoții care urlă neauzite. E greu, mai ales când focul se bate cap în cap cu principiile tale de viață, când serile de jazz trebuiau să fie seri de serial, acasă, când un pahar de vin se transformă în trei. Nici nu mă așteptam să fie ușor, dar, din punctul meu de vedere, căldura lăsată în urmă de incendiile nestăpânite ale sufletului nu se compară cu niciun altfel de căldură, nu dispare, nu își pierde din intensitate. Iar atunci când focul meu se întâlnește cu focul tău, realizez că, într-adevăr, nu am niciun fel de regret.

Nu știu cât are legătură ce am scris mai sus cu arta de a avea răbdare, dar știu că fără ea, îmi iau foc toate planetele care s-au aliniat recent printre priviri. Zi de zi încerc să nu mai grăbesc lucrurile, să tac, să nu dau eu prima semnul de viață de după. Îmi tremură mâinile pe telefon și cu greu mă pot abține. Cum să mă abțin, când numai eu știu cum îți ardea mâna greoaie pe abdomenul meu, cum fiecare receptor al corpului meu făcea sinapsă cu sufletul tău? Dar mi-au spus toți, lasă-l pe el să vină la tine, de ce ești proastă, nu tu prima, nu te mai lăsa, dar voi, voi cei care aveți toții mușschii complet relaxați, în voi ce arde? Sfertul de suflet care a mai rămas în mine este alimentat de tot ce înseamnă intens, voi din ce trăiți? Da, graba strică treaba, dar treaba oricum a început prost și e ca și stricată. La ce noroc am eu, ar trebui să mă mulțumesc cu faptul că am ce strica, nu? Așa ar spune unii. Am atâta răbdare, dar pe toată o am cu mine. Nu caut pe nimeni, dar nu refuz nimic. Tot timpul pe care îl dedic, îl dedic sufletului meu, că trebuie să am grijă să-mi rămână mereu ceva ce poate arde, altfel tot jocul este degeaba. Îmi acord timp să cresc, să învăț, chiar dacă știu că pe unele nu le voi învăța niciodată. Sunt cel mai dur critic al meu și totuși îmi dau șanse nenumărate, pentru că sunt singura persoană care nu mă pune la pământ.

Am nevoie de mine, să fiu acolo pentru când voi lua foc din nou. Până atunci, răbdare…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *