// bedtime story //
Zi de zi mă retrag din ce în ce mai mult în lumea pe care am construit-o din vise grămadă. Îmi place să cred că trăiesc într-o lume mai bună decât este ea, de fapt. Că toți copiii cred în povești, că primăvara e plin de flori, că iubirea nu costă nimic. De câte ori deschid ochii, de-atâtea ori trec printe mulțimi de oameni cu nasul în telefon, mergând triști spre locul de muncă sau spre școală. Nervoși că au pierdut autobuzul sau că s-a pus roșu înainte ca lor să le scape piciorul pe accelerație. Înfășurați de reclame politice pe bannere inutile, ei au castile în urechi, muzica la maxim, cafeaua într-o mână și țigara în cealală.
Este un peisaj trist și sfâșietor cu care mă identific – și nu rareori. Mi-ar plăcea să mă pot desprinde de lumea în care mă trezesc de luni până sâmbătă (duminica visăm,-ez), să merg la birou liniștită și în drumul meu să-mi iau un buchet de flori care să înfrumusețeze geamurile corporațiilor, să uit că am telefon. Să zâmbesc mai des oamenilor, fără motiv, să ajut pe cine pot, cu ce pot. Să-mi amintesc de cei de acasă, de unde am plecat. Oamenilor! Ce este cu noi? Chiar nu mai avem 10 minute pe zi să iubim, să dansăm, să mâncăm ciocolată sau să luăm dimineața în brațe persoana lângă care ne-am trezit? Mă simt norocoasă că am un safe world în care mă pot retrage, chiar dacă asta pentru mine înseamnă să-mi pun căștile pe cap sau să-mi aprind, ironic, o țigară. Trec pe lângă copaci înfloriți și mă simt ciudat de liniștită. Nu alerg după autobuze sau metrouri, dau snooze la alarmă, iau micul dejun liniștită, chiar dacă asta înseamnă să mă trezesc cu două ore înainte să trebuiască să plec. Îmi iau timp pentru mine să-mi fac codițele perfecte de tuș. Dau cu rola de scame după ce-mi smotocesc blănoasele, beau ceaiul prea dulce uneori, mă pierd în cifre și cărți, râd cu colega din stânga de la muncă și la prânz încerc să uit că sunt printre clădiri de fier și sticlă.
Mă doare răutatea lumii în care mă învârt, așa că am creat-o pe a mea. Îmi merge bine, dar mi-ar fi plăcut să-mi meargă bine-n realitatea tangibilă și tangentă mie. Am zile în care-mi plâng trecutul, prezentul și împrejurimile – uneori simt că nu merit tot ce am și ce am construit și încerc să mă uit și în jos, nu numai la cei care se situează deasupra mea, corupți sau nu moral, ajunși acolo cocoșați de muncă sau nu. Lumea asta are probleme mai mare decât faptul că pierdem autobuzul. Fiți mai buni. Ajutați pe oricine și nu așteptați nimic la schimb. Empatia și iubirea nu costă nimic. Să ai un suflet pur, bun și nobil nu este nici facturabil, nici impozabil. Lăsați nervii și ura la tomberoanele de reciclare. Agățați-vă de orice gând frumos. Și, la urma urmei, dacă simți că nimic nu merge, e ok să trăiești și-n lumea ta, atât timp cât lumea ta nu face niciun rău, nimănui.