About me, Idealism

Privesc, în continuare, cerul. Nu așa cum mi-l desenează el. Ci așa cum îl desenez eu.

Yeah, they say when we grow up// You’ll understand when you’re older// Guess I’m still a kid, I don’t know it// If I’ll ever let go of this// Say goodbye to the old me// We ain’t friends anymore, you don’t know me// I know I could die any moment// If I do, just remember this. (NF – Remember this)

Când eram a XI-a și m-am îndrăgostit antepenultima dată, nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla. Aveam deja prieten, nu-l sufeream, aveam alte priorități la vremea respectivă – sau cel puțin eu așa le vedeam, veneau examenele, mă întorceam pe toate părțile că nu știam ce vreau să fac cu viața mea etc. Ajunsesem să am o stare destul de nasoală, îmi bătea la ușă o depresie, ieșisem din rutina mea normală. Am renunțat la omul respectiv și am căzut într-un univers în care credeam cu sfințenie. A dat cu ceară pe podea și am scăpat la el în brațe. După două luni, ajunsesem în pragul disperării. Sincer, habar nu am unde s-a greșit, sau cine, sau când, cum, de ce. Am apelat într-un final la ajutorul mamei mele, pe care inițial a pufnit-o râsul la cât eram de amețită, dar mi-a spus o chestie care mă urmărește de câțiva ani și pe care mi-am luat-o, în idealismul meu, ca mantra: … Dive deeper