Strength

Nineteen – ce am învățat în nouăsprezece ani și o scrisoare către copilul din mine

     Astăzi, de Ziua Copilului (copil care sper că e încă viu în toată lumea care citește asta), am decis să înaintez oricui are curiozitatea să dea puțin timpul înapoi, o înșiruire de treburi – nouăsprezece la număr, că doar de nouășpe ani mă învârt pe aici – pe care mie mi-ar fi plăcut să le știu când eram puțin mai mult decât copil, de pe la vreo treișpe-paișpe ani și până-n vreo optișpe (atunci am început să mă trezesc, că m-au lovit toate examenele, sesiunile, inimile frânte si vântul din portofel), că doar acum pot să zic că mușc din douăzeci; perioadă rebelă mai ceva ca-n filme, în care nu ascultam de nimeni și nimic. Paisprezece ani și un liceu de început și terminat, cu chiuluri, iubiri mai mult sau mai puțin interzise, cu venit târziu acasă pe scuze care acum mi se par penibile (nu știu cum credeam eu că-i fraieresc pe ai mei), cu prietenii legate și dezlegate, cu chef și fără – mai mult fără, recunosc – cu depresii și lacrimi de fericire la trei dimineața în centrul vechi, cu decizii de luat și cu multe, multe povești de spus la nepoți.
Adresez lucrurile astea, în principiu, copilei din mine care tot vrea să rupă pielea în care trăiesc și nu mă lasă deloc să cresc, să

Dive deeper